Contrariul unei bombe nucleare

Tocmai vroiam sa adaug link-ul la declaratia “We Stand for Peace and Justice”, dar Claudia mi-a luat-o inainte, deci ma alatur si eu indemnului de-a o semna. Mai jos, gasiti un articol al unuia din semnatarii originali ai eseului, scriitoarea Arundhati Roy. Pasajul este extras dintr-o prelegere tinuta de ea pentru Fundatia Lannan. Arundhati Roy s-a nascut si locuieste in India, este arhitecta ca pregatire, si in 1997 a primit Premiul Booker (Anglia) pentru romanul “The God of Small Things”. Textul acestei prelegeri se poate gasi in intregime in noua ei carte, “War Talk” (South End Press). Traducerea de fata este a mea, dupa un articol publicat in Ms. (vol. XIII, nr. 1, primavara 2003).

------------------------------------------------------------
Subiectul marii majoritati a scrierilor mele, fictiune sau nu, este relatia dintre putere si absenta puterii si conflictul fara sfarsit, circular, in care acestea sunt implicate. Termenul “anti-american” este folosit de obicei de establishment-ul american pentru a ii discredita pe criticii sai. Odata ce a fost numit anti-american, un om descopera ca e foarte probabil ca argumentele sale sa se piarda in incurcatura mandriei nationale atinse.

Dar ce inseamna termenul “anti-american”? Inseamna oare ca esti anti-jazz? Sau ca nu esti de acord cu libertatea de expresie? Ca nu-i iubesti pe Toni Morrison si John Updike? Ca te-ai certat cu arborii seqoia gigantici? Inseamna ca nu-i admiri pe sutele de mii de cetateni americani care au demonstrat impotriva armelor nucleare? Inseamna ca-i urasti pe toti americanii?

Aceasta sireata imbinare a culturii, muzicii, literaturii, frumusetii captivante a peisajelor, placerilor obisnuite ale oamenilor obisnuiti din Statele Unite cu critica politicii externe a guvernului american este o strategie eficace. Se aseamana cu o armata in retragere adapostindu-se intr-un oras cu o populatie numeroasa, cu speranta ca posibilitatea de a lovi tinte civile ii va opri pe dusmani de la atac.

Dar exista multi americani care s-ar simiti jigniti sa fie asociati cu politica guvernului lor.

Este periculos sa acordam guvernului indian sau guvernului american dreptul de a defini in ce consta sau in ce ar trebui sa constea “India” sau “America”. A fi “anti-american” (sau poate anti-indian sau anti-timbuktuan) este nu numai rasist, este un esec al imaginatiei. O incapabilitate de a vedea lumea in termeni diferiti de cei pe care ti i-a prescris establishment-ul. Daca nu esti un “Bushist” esti un Taliban. Daca nu esti Bun, esti Rau. Daca nu esti cu noi, esti cu teroristii.

Acum ca tinta initiala a razboiului din Afganistan – capturarea lui Osama bin Laden (mort sau viu) – pare sa fi intalnit conditii meteorologice nefavorabile, scopul a fost extins. Se vorbeste despre acest razboi de parca intreaga sa motivatie ar fi fost sa rastoarne regimul taliban si sa elibereze femeile afgane de burqa-urile lor, de parca soldatii americani sunt de fapt intr-o misiune feminista.

Priviti lucrurile din urmatoarea perspectiva: In India exista unele practici sociale destul de reprehensibile impotriva celor “untouchable”, impotriva crestinilor si musulmanilor, impotriva femeilor. Pakistanul si Bangladesul trateaza comunitatile minoritare si femeile intr-un mod si mai imoral. Ar trebui, deci, ca Delhiul, Islamabadul si Dhaka sa fie distruse? Se poate scoate bigotismul din India prin bombardare? Vom putea bombarda in continuare spre un paradis feminist?

Desigur, toata lumea simte, mai ales aici in America, groaza de ceea ce acum numim “9/11”. Lacrimile nu s-au uscat inca. Si un razboi ciudat, mortal, se dezlantuie in intreaga lume. Totusi, fiecare din cei care au pierdut pe cineva apropiat intelege sigur adanc, in secret, ca nici un razboi, nici un act de razbunare, nici o bomba de tip “daisy-cutter” lansata asupra celor apropiati altcuiva, asupra copiilor altcuiva, nu va netezi marginile suferintei sale. A atata inca un razboi – de data aceasta impotriva Irakului – prin manipularea durerii oamenilor inseamna a prada pana si cele mai intime sentimente umane pentru un scop politic. Este o actiune ingrozitoare, violenta, din partea unui Stat asupra poporului sau.

Globalizarea reala ar fi ideea ca fiintele umane din toata lumea au intr-adevar in comun dragostea, teroarea, si blandetea, si toate lucrurile pe care literatura le combina intr-un intreg. De aceea eu continuu sa spun ca literatura este contriariul unei bombe nucleare.

------------------------------------------------------------
Copyright 2003 Arundhati Roy

Declaratie

Sunt constienta ca aceasta declaratie este, probabil, a suta declaratie ce a circulat pe internet, fara un success aparent. Alte declaratii/petitii adresate ba Natiunilor Unite, ba altor organisme internationale nu au avut nici un rezultat. Nu au oprit atacul asupra Iraqului, nu au impiedicat anumite tari sa se implice--prin voturi pozitive sau trimitere de trupe--in acest razboi.

Pe de alta parte, toate petitiile, declaratiile, website-urile, si toate celelalte initiative globale populare au avut efectul de a uni oameni care nu se se cunosteau, oameni care nu ar fi avut altfel sansa de a lupta impreuna pentru o cauza. Interetul si toate initiativele pentru pace ce exista si circula datorita lui au jucat rolul de catalizator pentru o miscare cu adevarat globala. Nu am reusit sa oprim razboiul, dar, cred, am reusit sa impunem termenii discursului despre acest conflict. SUA a avut grija sa foloseasca (si sa faca public acest fapt) arme foarte precise. Deocamdata, in mod oficial, sunt doar 300 de civili care au murit in acest conflict (fara a tine cont, bineinteles de victimele din orasele de granita, despre care nimeni nu vorbeste). Ar fi putut fi mai multe, cred, daca nimanui nu-i pasa. SUA a declarat, ca si ultim motiv pentru atacarea Irakului, ca urmareste "eliberarea poporului Irakian". Intreaga lume--inclusiv organisme oficiale--va judeca aceasta actiune dupa acest criteriu (si victime omenesti nu inseamna eliberare) impus, cred, de opinia publica mondiala.

Asa ca, aveti incredere si semnati (inca o) declaratie:

"We stand for peace and justice", pe ZNet.

Un jurnal din Irak

Mi-e teama ca acest website se transforma intr-un jurnal personal--oricum, cred, va ramane un proiect politic.

Si ca vorbeam de jurnal--iata un jurnal (weblog) tinut de un tanar din Baghdad. La inceput, nu mi-a prea venit sa cred ca e de-adevarat. Nu stiu--pare adevarat, cel putin. Relatarile lui sunt destul de echilibrate. Voi ce ziceti?

Dear Raed

De asemenea, pentru cei interesati, un interviu de ultima ora cu Robert Fisk (The Independent) in Democracy Now!.

Romania--un aliat de nadejde

Dupa cautari de cateva saptamani, in sfarsit am gasit o mentiune a Romaniei in stirile despre atacul asupra Iraqului. Pentru cei care sperau ca "efortul de razboi" al Romaniei ii va aduce faima si respect (si un loc de cinste in randul natiunilor) pot sa mai astepte (mult si bine).

Ceea ce urmeaza este traducerea unui articol ce a aparut in Alternet.

Dupa cum stim cu totii, Marea Britanie a promis cel mai mare numar de militari--45 000 in final--totalizand 12.9% din fortele "de coalitie" estimate a fi trimise in Irak. Insa si dupa contributia Marii Britanii, inca mai este nevoie de 302 548 de militari. Dar nu va fie teama. Restul poverii nu ramane doar pe umerii Statelor Unite...alti aliati, in afara de Marea Britanie, s-au angajat ca vor trimite 0.00842% din necesarul ramas, lasandu-i SUA-ei problema de a compensa doar 99.991% din diferenta.

De exemplu, aliatul nostru traditional, Albania, trimite un contingent de 70 de militari. Polonia ridica miza la 200 de militari, iar Romania, nelasandu-se mai prejos, mai ales in fata unor polonezi, pluseaza cei 200 de militari cu inca 78. Tot inainte: cu spiritul acesta voluntar, de competitie prieteneasca vom razbi aceste vremuri grele. Australia promite 2 000 de militari. Si cam aici se incheie lista "coalitiei celor care vor" (scuze--habar n-am cum sa traduc coalition of the willing, si ca tot am adus vorba, vedeti coalition of the unwilling, nota mea), care vor, adica, sa se angajeze sa trimita trupe de uscat. Alti mult-trambitati frati intru coalitie includ Spania, unde un ametitor 14% din populatie are o imagine favorabila despre Statele Unite, si a carei conducere a oferit 0 militari; Turcia, 0; Italia, 0; Danemarca, 0; si fortoasa Bulgarie, 0. Politica externa a lui Hitler a reusit sa atraga mai multi aliati.

:::Cam atat. Pace si noapte buna.

De pe "frontul" de la ei acasa

Pana acum nu m-am prezentat de loc (ma gandesc sa adaug o pagina cu prezentarile autorilor). Pentru cei ce nu ma stiu, sunt studenta in Austin, Texas. Daca ati urmarit stirile (mai ales cele independente, vezi lista ce am recomandat-o) ati aflat probabil de protestele si revoltele populare de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Protestele pasnice, marsurile care s-au tinut de aproape un an si cu mai mare intensitate in ultimele 4-5 luni nu au induplecat administratia americana. Din contra, Bush a declarat ca nu are nici un motiv sa tina cont de opinia a milioane de oameni si ca va face ceea ce el si guvernul sau crede ca e mai bine (a se citi "vrea").

Joi, 20 martie(si in zilele ce au urmat), au avut loc proteste mai in toata tara, cele mai multe cu manifestari de nesupunere civila, soldate cu arestari, batai, gaz lacrimogen, si, bineinteles, accese de furie de ambele parti.

Aici, in Austin, marea majoritate a protestelor au fost joi, si, din cate stiu, se vor relua luni cu proteste masive in fata unor cladiri federale, a unui post de stiri, si a unei companii implicata in producerea armelor ce sunt folosite chiar acum, in clipa in care va scriu, la bombardarea Irakului. Bineinteles ca m-am dus la toate (joi), insa cu inima indoita;sunt pe viza de student si astia ma pot zbura afara din tara cat ai zice peste. La ora 12, la amiaza, a inceput o demonstratie in campus. Nu-mi aduc aminte exact cati erau, cred ca vreo 15 studenti s-au asezat pe jos, intr-o intersectie destul de importanta, intr-un "lockdown";. S-au asezat intr-un cerc, si doi cate doi si-au bagat mainile in niste tevi groase de metal si, in interiorul tevilor, si-au legat mainile in asa fel incat nimeni din afara nu ar fi putut sa le desfaca (decat cu un fierastrau electri foarte puternic). S-au asezat deci in cerc, iar de jur-in-prejur, aproximativ o mie de studenti s-au asezat pe jos, sa ii apere. Organizatorii, Campus Coalition for Peace and Justice si UT Watch, au instalat un sistem de amplificare a sunetului, si timp de patru ore au tot lasat oamenii sa vorbeasca. Politia, bineinteles, s-a prezentat imediat. Organizatorii au negociat cu ei, si, in final, ne-au lasat sa stam si sa blocam circulatia. Adevaratul motiv a fost, cred, faptul ca eram in buricul targului, in plina zi, si orice interventie politieneasca s-ar fi lasat cu bataie, varsare de sange, si, probabil, cu probleme de imagine pentru universitate.

Cu putin inainte de ora 4 dupa-amiaza, ne-am ridicat si am pornit-o incet inspre centru, inspre cladirea capitoliului. Pe drum (cam 25 de minute) am scandat lozinci una mai cheesy ca alta. One, two, three, four, We don't want your fucking war, Five, six, seven, eight, We will not cooperate. Ce sa zic, cheesy, ne-cheesy, faptul ca o mie de oameni strigam, cu o singura voce, faptul ca aveam o voce publica, chiar si numai pentru 25 de minute, a fost ceva inaltator. De obicei, sunt un pic suspicioasa in ceea ce priveste forme de rezistenta care reproduc tocmai structurile de dominatie pe care incearca sa le demoleze: violenta/dominatie verbala, voce, vizibilitate publica... Insa a meritat pentru experienta de a fi in strada si a practica puterea, in limitele legii, chiar si in forma aceea clonata, corupta, a unei iluzii ca democratia va invinge daca suntem cu totii rezonabili si ne ascultam, cu intelegere, unii pe altii.

In fata cladirii Capitoliului, unde, cu numai cativa ani in urma, lucra taticul Bush, ne-am intalnit cu alti demostranti. In total, am fost cateva mii, sapte, dupa unele surse. Dupa rutinele de rigoare, tobe, vorbitori, tobe, muzica, vorbitori, tobe, am luat-o in jos, pe Congress Avenue, cea mai importanta artera din Austin. Ne-am oprit la fiecare intersectie, ne-am intins pe caldaram, prefacandu-ne ca suntem morti--omorati de Bush si prietenii lui adica. Dupa cam o ora, cred, am ajuns pe un pod peste Colorado River--Congress Avenue Bridge--un pod destul de important din punct de vedere logistic, de vreme ce face legatura intre nordul si sudul orasului. Aici, lumea s-a hotarat ca va ramane toata noaptea si va organiza o veghe pentru toti ce-si vor pierde viata sau vor fi nenorociti, intr-un fel sau altul, de nebunia asta de razboi. Cand s-a luat hotararea, cred ca mai eram doar o mie pe pod, insa o gloata destul de diversa, oameni batrani, tineri, la costum sau cei de la Internatioanl Socialist Organization, cu carucioare de copii sau, ca mine, fara. Imediat s-a infiintat si politia, cei pe motociclete. Nu au zis nimic, s-au oprit doar, acolo, in fata noastra. Organizatorii, care se asteptau la asa ceva, au inceput un instructaj ad-hoc pentru nesupunere civila. Au explicat ce inseamna din punct de vedere legal, care sunt riscurile, si care ar fi strategiile de a iesi cat mai putin in paguba. Au impartit numere de telefon pentru asistenta legala, pe care toti si le-au scris pe brat, cu carioca (in momentul in care esti arestat, ti se iau toate obiectele, si deci si orice bucatica de hartie pe care ti-ai scrie numarul). Cei care s-au hotarat sa fie arestati s-au asezat pe asfalt in mijlocul podului. Cei care sigur nu vroiau sa fie arestati, pe trotuar. Restul--eu ma aflam printre ei--in picioare, pe pod, de jur-imprejurul celor asezati pe jos, cumva in expectativa, pe picior de fuga in caz ca se va intampla ceva. Majoritatea dintre ei erau fie straini, fie "nu la prima abatere", asa ca, zic eu, era de inteles.

Cam peste vreo doua zeci de minute au aparut "riot police", echivalentul lui "anti-tero"; de la noi. Inarmati pana in dinti, cu veste antiglont, pusti cu gloante de cauciuc, canistre de gaz lacrimogen, spreiuri cu gaz lacrimogen, catuse de plastic, casti, scuturi, bate de cauciuc--care cum. Seriful/seful politiei le-a cerut demonstratilor sa plece, ei nu au plecat, asa ca politistii au inceput sa se apropie. Ciudat insa, s-au oprit imediat si au ramas asa, in asteptare, vreme de aproape o ora.

Intre timp, am cantat, batut tobe, din palme, scandat lozinci, zgait la politisti, pana ce politistii si-au pierdut rabdarea si au inceput sa se indrepte inspre noi, de data asta in mod serios. Perioada aceea de o ora a fost ceva de nedescris. Eram cu totii, inclusiv politistii, in transa. Timp de aproape o ora am scandat, in acelasi ritm, usor muzical si punctat de tobe, aceleasi cuvinte, this is what democracy looks like. Aproape simteam cum vibreaza podul. Aveam impresia ca daca gresesc numai o data, daca ma incurc, politia o sa inceapa sa ne atace. Ma simteam ca eroul acela din poveste, nu-mi aduc aminte povestea, care cantand din fluier a scos soarecii din oras. Cred ca, intr-adevar, politistii au inceput sa se apropie mai serios cand am lasat-o mai moale cu scandatul. Am fugit pe trotuar, iar de acolo politistii ne-au impins in jos, inspre sud, inconjurandu-i pe cei care stateau pe jos si separandu-i de noi. Desi eram deja destul de departe de ei, politistii au continuat sa ne impinga. Cu cateva minute inainte ne-au zis ca e legal sa stam pe trotuar, insa se pare ca nu pe acel trotuar, asa ca ne-au impins in continuare. Majoritatea dintre noi mai scandam si tineam ritmul batand din palme, cand, din senin, vreo doi politisti au scos spreiurile cu gaz lacrimogen si le-au folosit impotriva noastra--"pre-emptive attack", au avut de la cine sa invete, de la Bush si prietenii lui. E ciudat, imi aduc aminte de secunda aceea, sau fractiunea de secunda, cu incetinitorul, mana, ridicata incet-incet, lichidul iesind in tub, usor spiralat, raspaindindu-se, in picuri, inspre mine. Am inchis ochii si nu am inhalat. Mai tarziu, m-au usturat buzele, iar cand am facut un dus, pielea si ochii. Bineinteles, numai dupa aceea mi-am dat seama ca am un tricou in rucsac cu mine, si mi l-am legat in jurul gurii si a nasului, pentru atacurile viitoare (de fapt, acesta a fost ultimul, ceea ce m-a lasat un pic dezamagita, as fi vrut sa le arat lor cat de priceputa sunt ca am luat masuri de protectie). O femeie de langa mine, bine imbracata, la vreo patruzeci de ani, a inceput sa planga. Am mangaiat-o usor pe umar si am intrebat-o daca i-a intrat gaz in ochi. Mi-a spus ca nu, si ca nu de aceea plange. Nu-i vine sa creada ce i se intampla. Era pe trotuar, undei s-a spus sa fie, nu era violenta, si nici nu dadea semne ca ar putea deveni. La fel si toti ceilalti din jurul meu. Nu existau motive sa fim dati cu sprei. Pe partea cealalta a drumului, cred ca a fost un pic mai rau. Au fost niste arestari "involuntare" dintre cei care cred nu s-au miscat suficient de repede pentru politisti. In total, au fos cam 50 de arestari (desi cifrele difera, depinde pe cine intrebi).

Pentru alte relatari ale acelorasi evenimente: Austin Indymedia.

Sincer, m-am bucurat ca s-a intamplat ceea ce s-a intamplat, ca eu am fost acolo, si ca va pot spune acum povestea asta. M-am bucurat ca au fost oameni dispusi sa "vorbeasca" intr-un mod in care intrerupe discursul, mitul democratiei reprezentative, un mod care face vizibile probleme pe care majoritatea se prefac ca nu exista.

In acelasi timp,mi-a ramas un gust amar in gura. Sunt o straina aici, si am drepturi limitate. Pot "vorbi" doar atat de tare, orice "decibel" in plus ma pune in pericolul de a fi deportata. America--land of the free, huh?

Razboiul, proiectul -- niste comentarii si povestiri

Iata ca razboiul in Irak a fost declansat oficial. Dar, vorba celor de la MoveOn.org, asta nu inseamna "sfirsitul luptei pentru pace, ci doar inceputul ei". Incepeti, deci, prin a semna "A Citizen's Declaration".

Si ca vorbim de inceputuri, exact asa vad eu proiectul de fata: ca pe un prim pas, o mica speranta pentru romanii (din pacate deocamdata doar cei privilegiati cu accesul la Internet) care, in spiritul efortului pentru pace si justitie sociala, vor sa faca ceva, sa cunoasca pe altii ca ei, sa afle stiri alternative, sa-si impartaseasca ideile si sa actioneze (in stil grassroots) pentru a imbunatati real situatia din Romania. Poate vom avea succes, poate nu -- dar cred ca merita incercat macar, asa incat aceasta initiativa sa incurajeze alte proiecte asemanatoare, si sa reusim sa inchegam o comunitate romaneasca progresista, ceva ce-mi doresc de multa vreme.

Un lucru pe care vreau sa-l mentionez inainte de toate: folosim, in descrierea proiectului, termenul de "stanga politica". Da, e acolo, in ciuda faptului ca acest cuvant -- "stanga" -- imi produce, ca oricarui roman care-a trait sub Ceausescu, apoi sub Iliescu, si mai apoi intr-o democratie (ca termen de comparatie), o reactie reflexa de oroare. Ne-am gandit deci mult la problema folosirii lui.

Dar in fond un termen e doar atat: un cuvant, o denumire... Cert este ca nu suntem "de dreapta" -- "dreapta" nu se deranjeaza cu lucruri ca liberalismul progresist si justitia sociala. Or, pentru noi, acestea sunt mai mult decat ideologii politice -- sunt un stil de viata si o cale de a impaca un anumit grad de individualism necesar unei vieti confortabile intr-o societate libera si democratica cu umanitarismul activ necesar asigurarii drepturilor omului pe plan global. Prin acest proiect, ne propunem, printre altele, sa contribuim la revendicarea termenului de "stanga" si transformarea lui in ceva pozitiv si intradevar benefic societatii (sau inlocuirea lui cu altceva, nu eticheta conteaza). Speram ca acest scop sa fie inteles ca atare, si ca orice criticism se va baza, ca si proiectul, pe intentii si un spirit strict constructive.

Eu, una, am fost atrasa imediat de potentialul unui asemenea site atunci cand Claudia mi-a prezentat ideea ei cu "Proiect In Numele Si Pe Spinarea Noastra" -- inca in fasa la momentul respectiv (si in continuare) -- si mi-a pomenit problema care a starnit-o: implicarea Romaniei in pregatirile americane de atac impotriva Irakului. Ma supara enorm faptul ca pana la acea convorbire cu Claudia, acum cateva saptamani, nu stiam mai nimic despre aceasta implicare. Asta, ma tem, a fost nu dintr-o lipsa de interes din partea mea fata de stirile americane, romanesti, si mondiale, ci pentru ca in State presa da prea putina atentie actiunilor unei tari nesemnificative ca si Romania (chiar atunci cand ea se aliaza Statelor Unite), iar in Romania presa minimalizeaza consecintele negative ale acestui pas politic si, pe scurt, se entuziasmeaza (la culme si fara urma de analiza sau obiectivitate) ca in sfarsit "au venit americanii".

Din fericire, am aflat multe in ultimele cateva saptamani! Am citit articole romanesti si ne-romanesti de mainstream (atunci cand ele exista, e deseori greu sa deosebesti intre ele) despre faptul ca Franta ne-a "certat" si noi ne-am "suparat pe ea" la randul nostru, despre cum Nastase a intampinat posibilitatea unui atac irakian de retaliere impotriva Romaniei doar cu un "Doamne fereste!", despre teama resemnata a primarului Mazare ca razboiul si bazele americane din statiunea Mamaia vor impiedica turismul o data ce va incepe sezonul estival...

TOTUSI -- si aici intervine acel "din fericire" -- iata niste informatii cu totul diferite (sper sa le gasiti, ca si mine, extrem de folositoare si interesante):

Pentru inceput

Ideea pentru acest website (de fapt pentru necesitatea unui astfel de forum-resursa) mi-a venit cand am aflat ca Romania—de fapt cei din parlament si guvern—a fost de accord sa participe alaturi de Statele Unite la agresiunea impotriva Irakului, chiar si fara sprijinul Natiunilor Unite.

Mi s-a strans inima.

Tara mea, transformata intr-un cuib de mitraliera pentru o natiune care va privi, ghiftuita, razboiul la televizor.

Iar cei de la putere, imbatati de iluzia participarii—pentru prima data de partea care “conteaza”—la facerea istoriei. Oamenii mei, romani, unguri, rromi, facuti partasi la cel mai violent gest al istoriei de la razboiul din Vietnam incoace. Fara consintamantul lor. Pusi in pericol si inglodati in pacat fara macar a fi intrebati. Dar asa a fost din todeauna, nu, decizii politice dezastruoase (cu consecinte reale) facute in numele si pe spinarea noastra. I-am scris un email lung presedintelui Iliescu, la care, cum era de asteptat, nu am primit nici un raspuns. M-am trezit tanjind dupa o comunitate politica—chiar si una virtuala, daca nu fata-in-fata—cu care sa imi impartasesc temerile, si frica, si furia, si impreuna cu care sa am curajul si forta sa pot face ceva.

Prezenta militara americana in Romania are potentialul de a coaliza un numar de voci dizidente care, impreuna, pot induce o schimbare. Foarte posibil, aceasta schimbare nu va fi materiala, ci doar articularea, publica, a unei pozitii de dizidenta fata de politica si directia guvernului si a legislativului. Insa si acesta e un inceput, un prim pas inspre trezirea constiintei politice a celor care considera Romania casa lor.

Primul ghiont pe care l-as da somnului natiunii ar fi demolarea iluziei capitalismului uns cu unt si cu miere, si a unui vest binevoitor si iubitor care nu are nimic de castigat din interventiile—de toate felurile—in lumea a treia, unde ne aflam si noi. Ultimii treisprezece ani ne-au distrus infrastructura sociala, ne-au lasat saraci si obositi. Problema nu e ca “tranzitia” nu a fost facuta cum trebuie, ci ca a fost facuta fara a se tine seama de cel mai important element: oamenii. La fel si cu politica externa, a fost si este rupta cu totul de oamenii in numele si pe spinarea carora se face.

Am inclus pe lista de linkuri proiectul Rosia Montana, un exemplu de mobilizare a unei comunitati impotriva unor investitori fara scrupule (si a unui guvern si administratii corupte). In timp, vom include exemple similare din lumea intreaga (a treia si nu numai) cu speranta ca vom invata din ele si ca vom putea face la fel la noi acasa.

Iar in ceea ce priveste agresiunea impotriva Irakului, incercati sa va informati (din surse care nu sunt controlate de interesele corporatiilor americane), incercati sa evaluati cu un ochi critic situatia Romaniei prinsa acum in acest conflict, discutati cu cei din jur, exprimati-va temerile si dezacordul. Daca nu spunem ce gandim, nu vom fi auziti. Iar daca nu spunem suficient de tare, nu vom fi luati in seama.

Pace.

Scrieti-ne

Daca sunteti mai sfiosi, lasati un mesaj anonim. Daca nu, trimiteti un mesaj la:

claudia
sau
ruxi

@proiectns.org

Asteptam articole, eseuri personale, fotografii, sugestii pentru link-uri (sau orice fel de sugestii).

Despre ProiectNS

Am creat Proiectul NS pentru cei (si cele) ce s-au saturat de politica ce se face in numele si pe spinarea lor.

L-am creat ca sa fie folosit ca si o resursa/forum ce va stimula participarea politica de jos in sus in Romania. Este, deci, oricum am lua-o, un proiect politic, un proiect menit sa reinventeze "stanga" politica departe si separat de clasa politica existenta (orice partid de orice culoare), intr-un spirit progresist.

In timp, speram sa creem o retea umana numeroasa si diversa care sa fie informata si constienta de dezechilibrele de putere ce exista la toate nivelele si in toate directiile in Romania de azi. Speram ca aceasta retea sa fie activa intelectual si sa se implice, concret, prin actiuni, atat in cadrul comunitatilor locale cat si la nivel national (inclusiv de politica externa a tarii).

Ne dorim ca acest proiect sa ramana dinamic, organic, capabil sa se adapteze, atat din punct de vedere strategic, cat si tactic. Vom folosi aliante--temporare si in scopuri precise--fara a ne alinia permanent si fara a fi cooptati. In acelasi timp, dorim sa mentinem constanta preocuparea pentru justitie si egalitate economica, sociala si culturala.

ProiectNS nu este un partid si nici nu isi doreste sa fie. Din contra. In prezent, in Romania, sfera politica se limiteaza la o elita, de cele mai multe ori economica, ce detine controlul asupra mersului tarii la toate nivelele. Oamenii nu simt ca au dreptul sau posibilitatea de a se implica, de a fi activi politic dincolo de votul o data la patru ani si de nelipsitele injuraturi din timpul stirilor de seara. Ne dorim sa schimbam intelesul "politicii", sa-l impingem inspre un activism real, in sensul de actiuni concrete, implicare reala pentru rezolvarea unor probleme care ne apasa.

De aceea, speram ca proiectul sa nu se limiteze la lumea virtuala a internetului, si sa coboare in strada, in universitati, in randul oamenilor--in alte cuvinte, prin actiuni la nivelul local.

Deocamdata, cautam persoane interesate sa scrie articole/eseuri, sa traduca articole de interes din presa straina, sa se organizeze la nivel local. Participarea poate fi mai mult sau mai putin permanenta, prin trimiterea de articole, implicarea activa in editarea site-ului, afisarea de mesaje/comentarii (in curand vom adauga un forum), recomandarea de link-uri. Daca esti interesat(a), scrie-ne.