"Decretul 760 din 1966 este punctul cel mai teribil si cel mai activ pe care l-a atins nationalizarea in Romania. Acesta nationaliza insasi existenta umana, romancele si romanii nu mai aveau proprietate asupra propriului trup si nimic nu mai putea sa-i scoata din umilinta", a spus Ana Blandiana, autoare a poeziei "Cruciada Copiilor" publicata in anul 1984.

Istoricul-psiholog Lavinia Betea a comparat supliciile indurate de romance in urma obligativitatii controalelor ginecologice regulate cu torturile la care au fost supusi detinutii politici ai anilor 1950. Lavinia Betea a identificat prin studiile sale o noua categorie a victimelor regimului Ceausescu: cele 9.452 de femei romance decedate in perioada 1966-1989 in urma unor avorturi provocate.

De asemenea, medicul ginecolog Mircea Pavel si fostul procuror Grigore Dobos au prezentat absurdul situatiilor frecvente in care femeile insarcinate ce ajungeau la camerele de garda ale clinicilor de obstetrica si ginecologie in urma unor avorturi incomplete nu puteau fi operate decat cu avizul procuraturii.

Gail Kligman, cunoscuta socioloaga americana care a studiat si a scris mult despre Romania, vorbea in primavara aceasta, intr-o conferinta tinuta la Colegiul Noua Europa, despre complicitate si duplicitate in perioada comunista, analizand fenomenul mai ales din perspectiva politicilor reproductive ale epocii totalitare.

Noi am trait aceste sentimente despre care vorbeste Gail Kligman cand isi argumenteaza cu dovezi antropologice si sociologice noua ei carte. Noi i-am scris de fapt cartea. In ceea ce ma priveste, o anumita experienta din perioada totalitara a fost o lectie aparte de duplicitate/complicitate, de traire concomitenta intr-un comunism cu fata umana si in totalitarism. Am facut un avort in perioada politicii pronataliste a lui Ceausescu.

Primavara lui 1986. Un bloc undeva in Militari. O femeie solida, roscata si energica, la care am ajuns printr-o prietena careia si facuse o intrerupere de sarcina fara nici un fel de complicatii. Totul a durat 5 minute. incerc azi sa imi amintesc si trebuie sa recunosc ca habar nu am ce mi-a facut. Sincera sa fiu, cred ca niciodata nu am stiut exact. imi amintesc ca totul a fost improvizat, de o curatenie discutabila, dar s-a desfasurat intr-o atmosfera de complicitate, spaima (sa nu sune cineva la usa!) si solidaritate. Inconstienta? Iresponsabilitate fata de mine, de trupul si sanatatea mea? Puerilism? Nu stiu, dar stiu ca nimeni - nici profesorii, nici parintii - nu discutasera pana atunci cu mine despre lucrurile acestea.

De ce ajunsesem acolo? Greu sa ma justific azi. De ce nici eu, nici prietenul meu nu ne-am sfatuit cu parintii? Pentru ca nu se practica asa ceva. Pentru ca subiectul era tabu intre noi si ei, chiar daca si unii, si altii erau familii de intelectuali. Pentru ca habar nu aveam de consecintele unui astfel de gest, altele decat cele legale. Despre cele morale si fizice nu stiam mai nimic. Auzisem diverse cazuri, dar mi se parea ca asa ceva se poate intampla altora, nu mie. incercasem, fara rezultat, sa gasim pe cineva care sa imi faca un chiuretaj clandestin la un pret accesibil. intr-un climat social nefavorabil relatiilor nelegalizate, a face copilul echivala si cu a ma casatori in anul 4 de facultate, cu perspectiva unei repartitii in cel mai bun caz in Sectorul Agricol Ilfov (orasele erau inchise pentru posturi), lucrurile erau complicate. stiam pe cineva care facuse, ca studenta, un copil fiind necasatorita. Nu i s-a mai permis intrarea in partid, lucru care si era indispensabil pentru o cariera de profesor de stiinte sociale. Nu eram si nu imi trebuia statutul de membra de partid in mod special, dar recunosc ca nu eram pregatita pentru povara sociala pe care ar fi trebuit sa mi-o asum. Nu voi sti niciodata ce ar fi fost daca as fi invins prejudecatile mele si ale celorlati si ce destin ar fi avut viata mea in cazul unei alte optiuni. stiu insa ca ceea ce a urmat a fost o lectie de brusca maturizare pentru mine ca femeie, dar si o lectie de supravietuire -prin complicitate si duplicitate - intr-un sistem in esenta inchistat; aberant, dar nu neinvincibil.

Seara a inceput sa imi fie rau. Eram acasa si se declansase hemoragia. Conform aranjamentului, am primit un telefon de la femeia din Militari, care vroia sa stie cum ma simt. Din greseala (sau dintr-un instinct matern care sigur functioneaza, caci il simt eu azi ca mama), si din fericire pentru mine, mama a ridicat si ea receptorul afland ce se intampla. Era prea tarziu pentru cearta, explicatii. De fapt era prea tarziu pentru orice. La scurt timp am lesinat. Cand m-am trezit eram deja pe o targa, intr-un spital. Mama imi balmajea ceva la ureche: "Spui ca nu ti-ai facut nimic... spui ca nu stii ce s-a intamplat..."

Ca prin vis l-am vazut si pe tata. Era palid si total nedezmeticit. ii spunea doctorului: "stiti... are probleme cu calciul,...e si anemica". Doctorul l-a repezit: "Hai sa lasam prostiile, domnule... sa spuna ce si-a bagat acolo...". Cred ca apoi am lesinat din nou. M-am trezit pe masa de operatii....Ma chiuretau. Era liniste. Ma incerca un coplesitor sentiment de jena fata de postura in care ma aflam, inconjurata de barbati necunoscuti si destul de spurcati la vorba. "Ai sunat?" a intrebat la un moment dat doctorul. Atunci am inteles ca e vorba de telefonul la procuratura... auzisem ca nu au voie sa faca chiuretaje decat cu aprobarea procurorului... "nu i-am gasit" i s-a raspuns. "Cine ti-a facut porcaria asta?" m-a intrebat, dar intrebarea lui era mai mult formala ...am simtit ca nu astepta raspuns... "Nu mi-am facut nimic" am spus..."Bine, bine... nimeni nu-si face nimic... de-aia am salonul plin". La scurt timp eram intr-un salon super-aglomerat, plin de femei care fie avortasera spontan datorita unor probleme de sanatate, fie, intr-o forma sau alta, erau in situatia mea. Am mai stat trei zile, timp in care eu personal nu am fost hartuita de nimeni cu intrebari. in ceea ce ma privea, ai mei rezolvasera, prin relatii, prin "atentii" ceea ce trebuia rezolvat. Dar as fi nedreapta sa spun ca doar pentru asta am fost tratata normal. Am avut noroc de un doctor eficient, competent si categoric curajos. Gurile rele din spital spuneau ca are spate solid - rude sus-puse. Toate femeile care ajunsesera la el din intamplare (in garzile lui) nu stiau cum sa si multumeasca. in seara respectiva a fost dur, sec si fara sentimentalisme fata de mine. Dar m-a ferit de neplacerile unui interogatoriu si mi-a dat la plecare cateva sfaturi foarte utile, primele sfaturi competente pe teme de viata sexuala pe care le primeam. Am incercat dupa un timp sa iau legatura cu el. As fi vrut sa ramana doctorul meu. Se mutase la Curtea de Arges.

Mult timp dupa aceea intre mine si tata a fost tacere. intre mine si acel tanar a ramas un semn grav de intrebare. intre mine si mama s-a declansat o discutie care trebuia sa aiba loc in urma cu cativa ani. intre mine si lumea reala s-a prabusit un zid de sticla, din spatele caruia priveam viata. Fusesem la un prag de moarte. Traisem un profund sentiment de umilinta si jena fata de ceea ce insemna relatia cu un ginecolog. Traisem frica de autoritati. imi descoperisem sentimente materne tarzii si deprimante. Vazusem moarte in patul de langa mine. Descoperisem oameni - doctori si procurori ce "umanizau" sistemul. Daduse sistemul peste mine violent si tot in sistem imi gasisem salvarea. Vedeam mizeria din spitale si o raportam la imaginea din ziare sau de la televizor. Usurinta, inconstienta cu care am renuntat la acei gemeni potentiali tin de biografia ascunsa si angoasele personale. Dar acel doctor din acel spital tine de lumea reala in care am trait, lume in care am supravietuit - fizic si moral - pentru ca pe ici, pe colo, unii mergeau contra curentului.

In acelasi spital am nascut in prag de revolutie. Au fost probleme si a trebuit sa mi se faca cezariana pentru care nu aveam aprobare. Aproape oricine o putea obtine daca avea destui bani si relatii - era suficient sa "cumperi" un certificat de la un oculist. Dar daca nu o aveai si cezariana era singura solutie, lucrurile deveneau dramatice si incontrolabile. O noapte intreaga m-au consultat diversi: "E urgent... unde dracu e directorul?", dar nimeni, nici doctorul meu, pe care ;l "curtasem" luna de luna si care nu ma avertizase nici un moment de posibilitatea vreunei complicatii, nici ceilalti nu si-au asumat raspunderea, desi era clar ca nu existau decat doua posibilitati: cezariana (dilatatia era mare, dar insuficienta) sau moartea copilului, a mea sau - cine stie - a amandurora. Am reusit sa sun acasa... Din nou salvata de parinti S-a ajuns pana la ministrul sanatatii... A fost gasit directorul, care era la o petrecere... a venit, a vazut si a zis: "Ce naiba ati asteptat atat?". Am scapat si eu si copilul. Pentru ca s-a facut valva in jurul meu au trimis psihiatrul la mine sa consemneze ca am "depresie postnatala". "Ridicati mana... asa, si duceti-o la nas!... asa... foarte bine!" stia perfect despre ce e vorba. si eu stiam. Toti stiam, dar jucam intr-o piesa in care multi se dezumanizasera - doctorul meu de acum dovedea acest lucru, asa cum doctorul de altadata infirma.