De pe "frontul" de la ei acasa

Pana acum nu m-am prezentat de loc (ma gandesc sa adaug o pagina cu prezentarile autorilor). Pentru cei ce nu ma stiu, sunt studenta in Austin, Texas. Daca ati urmarit stirile (mai ales cele independente, vezi lista ce am recomandat-o) ati aflat probabil de protestele si revoltele populare de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Protestele pasnice, marsurile care s-au tinut de aproape un an si cu mai mare intensitate in ultimele 4-5 luni nu au induplecat administratia americana. Din contra, Bush a declarat ca nu are nici un motiv sa tina cont de opinia a milioane de oameni si ca va face ceea ce el si guvernul sau crede ca e mai bine (a se citi "vrea").

Joi, 20 martie(si in zilele ce au urmat), au avut loc proteste mai in toata tara, cele mai multe cu manifestari de nesupunere civila, soldate cu arestari, batai, gaz lacrimogen, si, bineinteles, accese de furie de ambele parti.

Aici, in Austin, marea majoritate a protestelor au fost joi, si, din cate stiu, se vor relua luni cu proteste masive in fata unor cladiri federale, a unui post de stiri, si a unei companii implicata in producerea armelor ce sunt folosite chiar acum, in clipa in care va scriu, la bombardarea Irakului. Bineinteles ca m-am dus la toate (joi), insa cu inima indoita;sunt pe viza de student si astia ma pot zbura afara din tara cat ai zice peste. La ora 12, la amiaza, a inceput o demonstratie in campus. Nu-mi aduc aminte exact cati erau, cred ca vreo 15 studenti s-au asezat pe jos, intr-o intersectie destul de importanta, intr-un "lockdown";. S-au asezat intr-un cerc, si doi cate doi si-au bagat mainile in niste tevi groase de metal si, in interiorul tevilor, si-au legat mainile in asa fel incat nimeni din afara nu ar fi putut sa le desfaca (decat cu un fierastrau electri foarte puternic). S-au asezat deci in cerc, iar de jur-in-prejur, aproximativ o mie de studenti s-au asezat pe jos, sa ii apere. Organizatorii, Campus Coalition for Peace and Justice si UT Watch, au instalat un sistem de amplificare a sunetului, si timp de patru ore au tot lasat oamenii sa vorbeasca. Politia, bineinteles, s-a prezentat imediat. Organizatorii au negociat cu ei, si, in final, ne-au lasat sa stam si sa blocam circulatia. Adevaratul motiv a fost, cred, faptul ca eram in buricul targului, in plina zi, si orice interventie politieneasca s-ar fi lasat cu bataie, varsare de sange, si, probabil, cu probleme de imagine pentru universitate.

Cu putin inainte de ora 4 dupa-amiaza, ne-am ridicat si am pornit-o incet inspre centru, inspre cladirea capitoliului. Pe drum (cam 25 de minute) am scandat lozinci una mai cheesy ca alta. One, two, three, four, We don't want your fucking war, Five, six, seven, eight, We will not cooperate. Ce sa zic, cheesy, ne-cheesy, faptul ca o mie de oameni strigam, cu o singura voce, faptul ca aveam o voce publica, chiar si numai pentru 25 de minute, a fost ceva inaltator. De obicei, sunt un pic suspicioasa in ceea ce priveste forme de rezistenta care reproduc tocmai structurile de dominatie pe care incearca sa le demoleze: violenta/dominatie verbala, voce, vizibilitate publica... Insa a meritat pentru experienta de a fi in strada si a practica puterea, in limitele legii, chiar si in forma aceea clonata, corupta, a unei iluzii ca democratia va invinge daca suntem cu totii rezonabili si ne ascultam, cu intelegere, unii pe altii.

In fata cladirii Capitoliului, unde, cu numai cativa ani in urma, lucra taticul Bush, ne-am intalnit cu alti demostranti. In total, am fost cateva mii, sapte, dupa unele surse. Dupa rutinele de rigoare, tobe, vorbitori, tobe, muzica, vorbitori, tobe, am luat-o in jos, pe Congress Avenue, cea mai importanta artera din Austin. Ne-am oprit la fiecare intersectie, ne-am intins pe caldaram, prefacandu-ne ca suntem morti--omorati de Bush si prietenii lui adica. Dupa cam o ora, cred, am ajuns pe un pod peste Colorado River--Congress Avenue Bridge--un pod destul de important din punct de vedere logistic, de vreme ce face legatura intre nordul si sudul orasului. Aici, lumea s-a hotarat ca va ramane toata noaptea si va organiza o veghe pentru toti ce-si vor pierde viata sau vor fi nenorociti, intr-un fel sau altul, de nebunia asta de razboi. Cand s-a luat hotararea, cred ca mai eram doar o mie pe pod, insa o gloata destul de diversa, oameni batrani, tineri, la costum sau cei de la Internatioanl Socialist Organization, cu carucioare de copii sau, ca mine, fara. Imediat s-a infiintat si politia, cei pe motociclete. Nu au zis nimic, s-au oprit doar, acolo, in fata noastra. Organizatorii, care se asteptau la asa ceva, au inceput un instructaj ad-hoc pentru nesupunere civila. Au explicat ce inseamna din punct de vedere legal, care sunt riscurile, si care ar fi strategiile de a iesi cat mai putin in paguba. Au impartit numere de telefon pentru asistenta legala, pe care toti si le-au scris pe brat, cu carioca (in momentul in care esti arestat, ti se iau toate obiectele, si deci si orice bucatica de hartie pe care ti-ai scrie numarul). Cei care s-au hotarat sa fie arestati s-au asezat pe asfalt in mijlocul podului. Cei care sigur nu vroiau sa fie arestati, pe trotuar. Restul--eu ma aflam printre ei--in picioare, pe pod, de jur-imprejurul celor asezati pe jos, cumva in expectativa, pe picior de fuga in caz ca se va intampla ceva. Majoritatea dintre ei erau fie straini, fie "nu la prima abatere", asa ca, zic eu, era de inteles.

Cam peste vreo doua zeci de minute au aparut "riot police", echivalentul lui "anti-tero"; de la noi. Inarmati pana in dinti, cu veste antiglont, pusti cu gloante de cauciuc, canistre de gaz lacrimogen, spreiuri cu gaz lacrimogen, catuse de plastic, casti, scuturi, bate de cauciuc--care cum. Seriful/seful politiei le-a cerut demonstratilor sa plece, ei nu au plecat, asa ca politistii au inceput sa se apropie. Ciudat insa, s-au oprit imediat si au ramas asa, in asteptare, vreme de aproape o ora.

Intre timp, am cantat, batut tobe, din palme, scandat lozinci, zgait la politisti, pana ce politistii si-au pierdut rabdarea si au inceput sa se indrepte inspre noi, de data asta in mod serios. Perioada aceea de o ora a fost ceva de nedescris. Eram cu totii, inclusiv politistii, in transa. Timp de aproape o ora am scandat, in acelasi ritm, usor muzical si punctat de tobe, aceleasi cuvinte, this is what democracy looks like. Aproape simteam cum vibreaza podul. Aveam impresia ca daca gresesc numai o data, daca ma incurc, politia o sa inceapa sa ne atace. Ma simteam ca eroul acela din poveste, nu-mi aduc aminte povestea, care cantand din fluier a scos soarecii din oras. Cred ca, intr-adevar, politistii au inceput sa se apropie mai serios cand am lasat-o mai moale cu scandatul. Am fugit pe trotuar, iar de acolo politistii ne-au impins in jos, inspre sud, inconjurandu-i pe cei care stateau pe jos si separandu-i de noi. Desi eram deja destul de departe de ei, politistii au continuat sa ne impinga. Cu cateva minute inainte ne-au zis ca e legal sa stam pe trotuar, insa se pare ca nu pe acel trotuar, asa ca ne-au impins in continuare. Majoritatea dintre noi mai scandam si tineam ritmul batand din palme, cand, din senin, vreo doi politisti au scos spreiurile cu gaz lacrimogen si le-au folosit impotriva noastra--"pre-emptive attack", au avut de la cine sa invete, de la Bush si prietenii lui. E ciudat, imi aduc aminte de secunda aceea, sau fractiunea de secunda, cu incetinitorul, mana, ridicata incet-incet, lichidul iesind in tub, usor spiralat, raspaindindu-se, in picuri, inspre mine. Am inchis ochii si nu am inhalat. Mai tarziu, m-au usturat buzele, iar cand am facut un dus, pielea si ochii. Bineinteles, numai dupa aceea mi-am dat seama ca am un tricou in rucsac cu mine, si mi l-am legat in jurul gurii si a nasului, pentru atacurile viitoare (de fapt, acesta a fost ultimul, ceea ce m-a lasat un pic dezamagita, as fi vrut sa le arat lor cat de priceputa sunt ca am luat masuri de protectie). O femeie de langa mine, bine imbracata, la vreo patruzeci de ani, a inceput sa planga. Am mangaiat-o usor pe umar si am intrebat-o daca i-a intrat gaz in ochi. Mi-a spus ca nu, si ca nu de aceea plange. Nu-i vine sa creada ce i se intampla. Era pe trotuar, undei s-a spus sa fie, nu era violenta, si nici nu dadea semne ca ar putea deveni. La fel si toti ceilalti din jurul meu. Nu existau motive sa fim dati cu sprei. Pe partea cealalta a drumului, cred ca a fost un pic mai rau. Au fost niste arestari "involuntare" dintre cei care cred nu s-au miscat suficient de repede pentru politisti. In total, au fos cam 50 de arestari (desi cifrele difera, depinde pe cine intrebi).

Pentru alte relatari ale acelorasi evenimente: Austin Indymedia.

Sincer, m-am bucurat ca s-a intamplat ceea ce s-a intamplat, ca eu am fost acolo, si ca va pot spune acum povestea asta. M-am bucurat ca au fost oameni dispusi sa "vorbeasca" intr-un mod in care intrerupe discursul, mitul democratiei reprezentative, un mod care face vizibile probleme pe care majoritatea se prefac ca nu exista.

In acelasi timp,mi-a ramas un gust amar in gura. Sunt o straina aici, si am drepturi limitate. Pot "vorbi" doar atat de tare, orice "decibel" in plus ma pune in pericolul de a fi deportata. America--land of the free, huh?

Afisat de: Claudia la data de March 23, 2003 09:14 AM | TrackBack